Interviu cu Dna Domnica TImofei

Bună ziua. Mă numesc Mitri Daniel şi sunt voluntar în cadrul unui proiect „Redescoperă-ţi oraşul”. Acest proiect urmareşte readucerea la lumină a valorilor si frumuseţilor acestui oraş ce a fost odata cosmopolit şi cu un farmec al său aparte. Şi astăzi mai păstrează o fărâmă din magia trecutului. Ce mi-aţi putea spune despre trecutul acestui orăşel?

Bună ziua. Mă numesc Domnica Timofei şi sunt soţia domnului Ivan Timofei –una dintre puţinele persoane ce mai ştie cânta la balalaikă din judeţ- sunt născută prin anul ’47. Am trăit cam toată viaţa in acest orăşel şi v-aş putea spune câte ceva despre el, informaţii pe care memoria m-a ajutat să nu le pierd. A fost sărăcie mare în acest orăşel. Prin ‘50-‚51 a început să fie mai bine.
Lipovenii erau o parte importanta a societăţii in Tulcea. Ei erau împărţiţi în două mahalale: Komorovka – cea din zona „Pelican”, şi aşa zisa „Tureţkaia”- cea din zona monumentului. Fiecare mahala avea in centrul ei o biserica: în zona monument era biserica cu hramul „Înălţarea Domnului” şi nu avea popă, avea doar un dascăl; iar în zona Komorovka, biserica cu hramul „Ioan Bogoslov” („Ioan Gura de Aur”).În acea perioada timpul ni-l petreceam împreună cu cei de vârsta noastră; fetele se duceau la „haravodî” (cantari ale fetelor). Zona cea mai bine cunoscută pentru aceste „haravodî” pe carele duceam noi, fetele, in acea perioadă este intersectia străzilor 30 decembrie cu Libertăţii.

Şi ce ne puteţi spune despre imaginea oraşului Tulcea din acea perioadă?
Tulcea- ne era ruşine cu ea într-un fel. Strada Isaccei era toată numai hanuri si mori. În Piaţa Veche, chiar in mijlocul acesteia, a fost o biserică. Eu nu am apucat-o, dar am auzit aceasta de la mama. În 1940 a fost inundaţie şi nu a rămas decât o cruce în urmă.
Dunărea nu avea faleză. În locul în care este Parcul Personalităţilor în prezent, era fabrica de tăiat buşteni a lui Avramide. Se venea cu pluta cu buşteni, Dumnezeu ştie de unde. Chiar vechiul muzeu al Deltei Dunării a fost casa acestui Avramide.
Până în ’69 fiecare etnie avea şcoala ei. Prin anii ’59-’60 toate şcolile a trebuit să fie în română. Turcii aveau şcoala lor deoarece aveau şi geamia, şcoala acestora fiind pe Mahmudiei. Biserica cu ceas este bulgărească; cea grecească- evident a grecilor; pe Concordiei este biserica armenească; cea rusească în Piaţa Noua, iar de cele lipoveneşti am zis mai devreme.

Ce îmi puteţi spune despre viaţa comunităţii din acele vremuri?
În acea perioadă copii nu erau trimişi la şcoală pentru că aşa era mentalitatea. De la 8 ani fetele erau trimise ca doici la boieri iar băieţii ca ciobani. Ulterior a venit şi comunismul care ne-a impus foarte multe. Dacă nu te supuneai pierdeai mult. Cum ne cântau aşa jucam; nu aveam încotro. Pe mine, deasemenea, mama nu m-a lăsat sa continui şcoala. Astea erau vremurile.
Însă au fost şi persoane şcolite care şi-au pus amprenta în societate. De exemplu, Oteţ (Părintele) Feodor, venit din Bucovina. Ce m-a impresionat la dânsul a fost faptul că îi ştia pe toti din această mică societate. Oteţ Vasilii Ivanov a botezat aproape toţi copiii în acea perioadă. Acesta a construit şi biserica „Înălţarea Domnului”. A umblat prin toată ţara pentru a strânge fonduri.

Şi ce frumos era cândva: fiecare moment al vieţii unui om era dominat de o melodie, de câte o melodie distinctă. Nu exista moment in viaţă: botez, cununie, nuntă – care să nu fie însoţit de o melodie.
Vă mulţumesc foarte mult pentru informaţiile pe care mi le-aţi dat şi pentru timpul acordat. O zi plăcută în continuare.